Nevoia

October 23, 2017 9:42 am Scris de

 

 

Așa cum o afirmă și Strategia pentru cultură și patrimoniu național 2016-2022, în România se constată discrepanțe semnificative de dezvoltare teritorială în ceea ce privește infrastructura culturală și o fluctuație semnificativă a ofertei și consumului cultural, în special între mediul rural și cel urban. De aici am pornit și noi în caravana noastră, fiind perfect conștienți că la urma urmei, oricât ne-am fi chinuit noi în Iași sau București să ne impunem pe piața culturală, problema adevărată nu se duce în zona urbană, ci în rural sau în zonele mărginașe. Doar că știm încotro s-o apucăm? Ba mai mult, același document afirmă: concentrarea ofertei culturale cu preponderență în unele dintre orașele dezvoltate ale României întreține starea de deteriorare a infrastructurii culturale din mediul rural.

Facultatea de teatru nu te pregătește să răspunzi nevoilor culturale ale societății din care faci parte. E mai degrabă axată pe o minimă profesionalizare artistică și un brânci zdravăn într-un mediu în care trebuie să te descurci. Tot Strategia pentru cultură și patrimoniu național 2016-2022 spune că este imperativ ca eforturile de dezvoltare culturală să ia în calcul realitățile dezvoltării teritoriale inegale și intervenția statului să se adreseze acestora cu prioritate, să pornească de la realitățile locale și nevoile comunităților. La nivel de politică declarată, cred că este ceea ce trebuie, dar asta e cu adevărat misiunea sectorului cultural românesc sau operatorii culturali independenți și de stat doar perpetuează o permanentă tranziție între nou și vechi, între tradițional și aproape modernism? Da, avem fonduri pentru zonele defavorizate, avem inițiative care abordează aceste zone, dar, în esență, consider că eforturile sunt mult prea mici în comparație cu nevoia reală. Deci avem bani, avem mână de lucru, poate nu foarte bine profesionalizată, avem nevoia, dar ne lipsește abordarea integrată.

Ne-am plimbat prin țară prin zone unde cultura e probabil ultima prioritate. În majoritatea locurilor prin care am trecut am constatat că fuseseră făcute investiții în infrastructura culturală la nivel de clădire, doar că, de cele mai multe ori, s-a investit cumva fără cap și tot de cele mai multe ori se investise și în ideea altor scopuri, nu tocmai culturale. Și când spun nu tocmai cultural, am în vedere genul de evenimente care privesc nunțile, botezurile sau înmormântările. Puternic iz balcanic. Concluziile Consiliului din 21 mai 2014 privind patrimoniul cultural ca resursă strategică pentru o Europă durabilă susțin că politicele culturale sunt un puternic factor de dezvoltare locală și regională favorabilă incluziunii și […] creator de externalități semnificative, în special prin dezvoltarea unui turism cultural durabil. Cred că vorbim de cu totul alt nivel pentru că la urma urmei noi habar n-avem câte edificii destinate culturii avem sau care este numărul exact al operatorilor culturali sau al absolvenților de arte din România care mai activează în această zonă. Practic vrem, dar trăim într-o nebuloasă în care cel mai îndelungat timp îl acordăm în continuare înțelegerii bazate pe ofticare. Nu ne place că, nu se poate pentru că, statul e cum e etc etc etc.

Cred că în momentul de față singura soluție este ca un număr cât mai mare de operatori culturali sau chiar artiști care să actioneze pe cont propriu, să se implice în aplicarea acestor politici. Cred că trebuie stabilită o coerență a acțiunilor și cred că trebuie să vină de jos în sus în cazul de față, fără a aștepta în permanență ca statul sau cineva să te motiveze într-o anumită direcție.

Nu am spus mari lucruri, am repetat câteva chestii pe care mi le tot repet de ceva vreme. Cred în aceleași timp că proiectului nostru a folosit cu cap banii Administrației Fondului Cultural Național și cred că sunt cumva mândru de lucru ăsta. Sper doar să avem suficientă energie să reușim să construim noi demersuri de genul ăsta care să aibă în continuare un impact mult mai mare. În discuția din ultima vreme din mediul teatral privind teatrul care schimbă sau nu schimbă lumea, mă plasez în prima categorie, asta dacă el creatorul de teatru consideră că spectacolul sau structura artistică pe care a creat-o e și un instrument educativ. Cred că refuzând să crezi în motorul educațional al teatrului denotă doar setarea unor limite personale. Ceea ce în esență nu poate fi implicit rău, dar anulează schimbarea. În final, las un fragment dintr-un interviu al lui Eugen Jebeanu, regizor român, oferit cu ocazia Festivalului Național de Teatru:

„Mi-aș dori să existe mai mult teatru făcut dintr-o necesitate și nu atât concentrat pe estetică; mi-aș dori ca teatrul să ajungă și la publicul care nu are acces la cultură în mod regulat; mi-aș dori mai multă conexiune între teatru și învățământ, mai multe punți între educație și cultură; mi-aș dori mai multă mobilitate și mai multe programe bazate pe întâlniri între trupe, între regizori, între dramaturgi; mi-aș dori să existe centre de rezidență artistică pentru dramaturgi, companii și să se facă mai multe ateliere în care să existe un dialog european real; mi-aș dori ca oamenii de teatru în general să caute mai mult, să se reinventeze mereu, să aibă mai mult curaj, să fie mai generoși, să fie mai responsabili când fac arta din bani publici și să caute mai puțin succesul imediat, dat de vreun premiu”