Mioritza e în toți!

August 30, 2017 9:35 am Scris de

Acum vreo 3 luni am avut un accident…prostesc să-i zicem, dar care m-a ținut la pat câteva săptămâni bune, cu ghips, operație și toate cele. Abia în perioada de restriște mi-am dat seama cât de norocoși sunt cei sănătoși. Cât de nepăsători sunt în fața acestui dar, de a fi sănătos, normal. Cât de mult mi-aș fi dorit să mă ridic și să merg, nu puteam, acum pot.

Acum nu mai sunt nepăsătoare acestui lucru normal, acum mă bucur de fiecare pas fără junghiuri, săgetări și crampe și știu că sunt printre cei norocoși. Și am început să văd mișcarea mea prin lume cu alți ochi. Mă consider norocoasă că sunt într-o trupă atât de faină și de plină de orgolii și că joc în spectacole care mai de care mai “colorate”. Mă simt norocoasă pentru simplul fapt că pot.

În Mioritza, la început, știam că am două personaje: Dumnezeu și Ana lui Manole. De Baba Dochia am aflat după 2-3 zile, a fost deajuns,oricum, să mă introduc singură în abisurile paranoiei. Nu mai jucasem niciodată pe Dumnezeu, diavoli și diavolițe da. Însă partea asta paternă, liniștită și atotputernică a divinității nu o cunoșteam deloc, nu o credeam tangibilă. Dar la cum era scris textul totul a venit de la sine. Ăsta e secretul când textul e grozav, actorul pare că strălucește, dară vezi ‘mneata, treaba e mult mai adâncă.

Mi-a plăcut textul la nebunie, n-am vrut a schimba prea multe-n construcția lui niciunul din noi. A fost dragoste la prima citire. Ne-am aruncat, așa se zice chipurile, te-arunci cu capu’ înainte în crearea unui personaj, așa și noi, ne-am aruncat și am început să conturăm caractere, să le dăm chipul și asemănarea noastră. Nu mi-a fost atât de greu să fiu stăpânul lumii, am avut de lucrat la stăpânirea vijeliilor mele personale de ordin interior, dar am reușit într-o mare măsură. Ce-am iubit și încă iubesc, de fapt, este personajul Anei. Acolo cred că mi-am concentrat toate genele de moldoveancă, pentru prima dată, cred, nu eram în conflict interior cu absolut nimic, pentru că tot interiorul meu lucra la un singur lucru, la facerea Anei.

Mi-a plăcut atât de mult traseul dat de Daniel și varianta propusă de mine că visam și noaptea rezolvările unor situații scenice. Mi-a plăcut teribil!!! La baba Dochia simt cum corpul mi se relaxează după ce în scena Ana -Manole sunt ca turbată ( vorba partenerului de “dans”). Baba Dochia suferă, are o durere reală și o problemă ce nu poate să nu te atingă. De multe ori după ce se potoleau hohotele de răs de la scenele anterioare vedeam lacrimi în ochii spectatorilor. Asta pentru mine este o satisfacție pe care nu am mai simțit-o de mult timp. Să treci publicul printr-un circuit complet de emoții este visul și țelul oricărui actor. Cel puțin ar trebui să fie. Dar cum spuneam, eu chiar sunt norocoasă. Mă simt așa. Nu știu ce am eu în plus sau în minus, nici nu contează.

Ce e important este că fac cu credință și plăcere totul, chiar și mersul.