Înaintea

August 23, 2017 6:24 am Scris de

 

 

Când trec prin zile dintr-astea cu însemnătate istorică îmi aduc aminte mereu de profa mea de filosofie și psihologie, o tipă micuță, blondă, ce avea un băiețel acasă și care vorbea în permanență despre intelectualii României de demult. Un soi de patrioată cu buzele subțiri, întinse la maxim de orice nemulțumire. Și credeți-mă că avea ceva nemulțumiri. Zâmbetele ei erau forțate, dar atunci când te lăuda, de cele mai multe ori o făcea cu tot trupul ei mic pentru că, din senin, primea niște forțe noi și nu mai era menită să se lupte cu gândurile nasoale cum că am fost și n-o să mai fim. Așa mi se părea mie. O vedeam schimonosindu-se și interiorizând fiecare 1 mai, 8 mai sau moarte de deținut politic în închisorile comuniste pentru că pentru ea lucrurile astea chiar contau și o mâhneau adânc, bineînțeles, și în raport cu interesul debordant al tinerilor pentru materiile ei. N-am reușit să o văd vreodată pe profa mea de filosofie într-o zi de 23 august. Probabil sunt sadic, dar mereu m-am gândit cum și-o trăi profa asta profund anticomunistă pe care o suspectam și de puțină simpatie pentru mareșalul Antonescu, ziua de 23 august, atunci când România a schimbat taberele în al Doilea Război Mondial. Practic am trecut din tabăra Germaniei, împotriva acesteia, adică de partea Rusiei, ceea ce a dus la pierderea definitivă a Basarabiei, dar la evitarea unor costuri mai mari probabil. Nu-mi permit să judec. Cumva, ca istorie a nefericiților, Regele Mihai își semna singur alungarea din țară, România se arunca singură în brațele comuniștilor, dar, oricum ar fi fost, ceva îmi spune că noi trăsesem încă de la început paiul scurt.

Ei, mergând pe linia asta, mi-am permis de multe ori să mi-o imaginez pe profa de filosofie în concediu în ziua de 23 august. Ziua aia în care cafeaua nu e ok, în care copilul plânge sau e răcit vara, aia în care n-ai apucat să faci piața, s-a spart o țeavă, România merge din ce în ce mai prost, ai vrea să renunți la învățământ, ziua aia în care e foarte nasol pentru că totul se datorează acelei zile – 23 august. Și-n plus mi-o imaginez aducându-și aminte și de defilările de 23 august pentru că, dând dovadă de un sadism meschin, comuniștii au declarat această zi, Ziua Națională a României. Iar în ziua asta se defila, nene! Era frumos, ca la Coreea de Nord, dar nu ne permitem să ne spunem nouă spălați pe creier cum le spunem lor de acolo din Asia că doar acolo erau părinții, unchii și profesorii noștri, cei care ne sunt atât de dragi. Mi-o imaginez aducându-și aminte de defilări și de cât de prost se simțea să cânte pentru că nu are voce, nu are ritm și e considerată în permanență tocilara aia antipatică, nu tocilara aia mișto combinată cu băiatul rău din școlă. Iar lucrurile astea chiar te fac să urăști ceva.

Am povestit ce-am povestit acum pentru că, la mai bine de 27 de ani de la Revoluție, țara noastră încă nu-și dă seama exact dacă i-a plăcut comunismul în forma de la noi sau dacă nu i-a plăcut. Dacă-i plăceau defilările de 23 august sau era doar o spălare pe creier. Mama îmi spune adesea despre defilările astea că era frumos. Poți să-ți condamni mama? Încerci, dar cred că mai bine depui efort să nu. Am povestit ce-am povestit pentru că despre asta este vorba în Înaintea erei noastre, spectacolul. Despre frăsuială și nostalgie și în mare parte despre școală. Despre dictatură, despre o căruță de părere de rău, despre frică și, în general, despre jumătăți de măsură. Pentru că ne plac jumătățile de măsură ceva de speriat. Cu gândul la profesorii mei, cu gândul la ai mei de acasă, la bunicii pe care i-am respectat foarte mult, cu gândul la colegii mei de facultate și cu gândul la mine în contextul ăsta, am început să lucrez la spectacol și a ieșit ce ieșit.

Diseară jucăm în Undercloud, într-o Românie cu multă engleză, dar la fel de nehorătâtă ca pe 23 august. Spectacolul e de la ora 20.30, e sold out în Sala Studio de la Arcub Gabroveni. Poate ne vedem pe acolo.