el e fericit

August 22, 2017 5:10 am Scris de

Elvis Zamfira. Prima dată am făcut cunoștiință cu el în 2013, în Iași. Nu știam cine e și nici el nu știa cine sunt, dar ușor ușor ne-am împrietenit. Când ne-am cunoscut, era destul de emotiv și retras…nu dorea să vorbească cu mine și evita orice contact vizual. Am încercat să mă împrietenesc cu el și să văd dacă îl pot determina să îmi spună mai multe despre el, dar nu a vrut. Mereu terminam repetițiile cu un sentiment de mulțumire, deoarece simțeam că parcă ne-am mai împrietenit puțin…dar următoarea zi trebuia să o luăm de la capăt. Nu știu de ce, dar nu avea încredere în mine. După câteva zile, însă, lucrurile s-au mai schimbat. A început să ridice ușor usor privirea din podea și să înceapă să mă privească în ochi. După alte câteva zile, a început să mă recunoască la repetiții și să îmi mai spună una-două despre el.

Undeva după prima săptămână, a venit la mine și mi-a înmânat un carnet. Era carnetul său de elev, învelit cu grijă într-o coală de hârtie roșie. Nu îmi amintesc să fi zărit o notă sub 9. Mi s-a părut curios faptul că jumătate de carnet conținea calificative și cealaltă jumătate, note. El avea același carnet din clasa I și încă arăta ca nou. Când am vrut să i-l înmânez, mi l-a împins înapoi și mi-a spus să mă uit la ultima pagină. Pe această ultimă pagină, împăturită și acoperită strategic de coperta roșie, erau scrise poezii. Mi-a spus că lui dintotdeauna i-a plăcut poezia, dar că nu știe de ce. Pur și simplu îi place să citească poezii și să le învețe, ba chiar mi-a arătat și câteva versuri scrise de el. Apoi, mi-a arătat o poezie pe care el a găsit-o într-o carte aruncată în foc de către mama lui. Mi-a spus că o duce destul de rău cu banii și că în iarna ce trecuse, mama lui a aruncat câteva cărți în foc, deoarece acesta urma să se stingă. Spunea că l-a durut destul de tare, având în vedere că nu a avut niciodată jucării și că s-a refugiat dintotdeauna în cărți, dar că a înțeles că mama lui nu a avut de ales. Când venise vremea să curețe soba, a găsit o pagină din cartea arsă, pe care era scrisă o poezie. Nu știe cine e autorul și nici nu înțelege ce a vrut să spună acesta prin poezia creată, dar lui i-a plăcut. I-a plăcut atât de tare, încât vrea să o spună și prietenilor lui…doar că nu are curaj. Îmi spune că vrea să o învețe și să facă din ea un “moment artistic” pe care să îl prezinte în fata prietenilor săi. E foarte entuziasmat și văd că ține foarte mult la prietenii lui. Îmi spune că ei sunt singurii copii din sat și că ține foarte mult la ei.

Un timp nu am mai vorbit cu el. Nu am mai putut lua legătura cu el. Sincer, uitasem de el și mă gândeam că și el de mine. Dar la început anului, am dat iar unul peste altul. Ne-am reîntâlnit și am stat la taifasuri. E mai bine acum. A reușit să învețe poezia și și-a pregătit momentul artistic. Îmi spune că o duce mai bine și că mama lui s-a îndrăgostit de tovarășul profesor primar. Și-ar dori ca profesorul primar să se mai joace din când în când cu el și cu ceilalți copii, dar înțelege că nu e datoria acestuia să îi fie tată surogat, așa că nu se plânge.

Elvis e fericit și asta e tot ce contează.