această scrisoare trebuia să fie mult mai lungă

July 31, 2017 3:11 am Scris de

Ziua 10.
Seara.
Vă scriu din Carei.
Suntem la pensiunea Casa Ciuca.
Așteptăm să fie gata cina. În seara asta am pregătit eu pentru grătar următoarele bunătăți: cuiburi de ciupercuțe cu brânzică mucegăită, roșii tăiate în două, presărate cu piper, ierburi aromate cum ar fi, oregano, busuioc și puțin praf de usturoi, dovlecei feliați condimentați cu sare, piper și din nou, puțin praf de usturoi. În jarul grătarului se vor pune cartofi întregi pentru a se coace. În cele din urmă se vor întâlni cu puțin unt și puțină sare și așa o să ne încânte papilele gustative . Sper ca jarul să reziste. Se ocupă băieții de el. Eu m-am retras puțin ca să pot să vă scriu această scrisoare.

Am ajuns în Carei după un drum lung, plin de întâmplări neprevăzute. Într-un fel, mă așteptam să fie așa, nu e panică. Poate că nu știm încotro ne îndreptăm, dar am plecat deja de unde eram iar asta se simte bine. Când îmi amintesc că eu de fapt locuiesc într-o capitală europeană, că zi de zi sunt prinsă în graba orașului, că oamenii pe lângă care trec acolo nu mă salută darămite să se uite în ochii mei sau să îmi zâmbească, mi se pare ireal. Viața la oraș ne schimbă. Mașinile ne sunt picioarele, calculatoarele ne sunt minte, iar Google ne este memorie și cel mai ciudat, e că ne place. Și nu e nimic rău în asta. La urma urmei, tehnologia ne lărgește gama intelectuală și ne permite să ne extindem în medii noi, mai dificile. Mă întreb totuși, pentru binele umanității, o fi asta cea mai bună soluție? Pentru mine o fi cea mai bună variantă?

Mă gândesc la mamaia mea aka bunica. Nu i-am spus niciodată bunica, așa că e mamaia. Mămăica are 78 de ani și nu a fost niciodată la stomatolog și nici nu a avut nevoie. (Doamne ajută!) Nu știe ce e ăla facebook sau stand up comedy, dar are un umor fin de nu știi dacă să râzi sau să te minunezi. Trăiește la țară, în același sat în care s-a născut. Așadar, acolo a copilărit, acolo s-a măritat, a făcut copii, i-a crescut, acolo a îmbătrânit, însă nu știe ce e aia depresie pe când în București, am observat în ultima perioadă că e la modă să mergi la terapeut. De ce oare? Cum poate un om să trăiască frumos, în liniște și pace fără să fie îngrijorat că nu ține pasul cu tehnologia? Sau cum poate alt om să uite cine este și să aibe nevoie de altcineva să îl ajute să se ancoreze în realitate?

Zilele trecute am oprit mașina pe marginea drumului, în satul Scăricica Nouă. Am întâlnit un domn care semăna cu mamaia. Stătea aplecat sub un corcoduș și strângea fructele căzute ca să facă pălincă deoarece ” Nu știi ce cumperi din magazin, nu știi ce bei.” . Domn de vârsta a treia, prietenos, care nu se emoționează în fața camerelor sau a persoanelor necunoscute și curioase care îi pun tot felul de întrebări. A fost de ajuns să îl întrebăm ”ce faceți cu fructele?” ca el să ne povestească cele mai prezente amintiri ale sale. Că a învățat să cânte singur la acordeon ”de zici cine-i ăsta, nu se poate așa ceva”, că a avut o soție mai tânără cu 20 de ani decât el ” mă vedeți voi pe mine așa acum, da când eram mai tânăr…”, din păcate soția i-a murit la 45 de ani, dar i-au rămas copiii de la care are nepoți, însă ei locuiesc în Olanda. Vin vara ca să mai pună o cărămidă la casa în care vor să iși petreacă bătrânețile. Fenomenul ăsta l-am întâlnit în majoritatea locurilor în care am fost. Comunități locuite de bătrâni care povestesc cu nostalgie despre copiii care au plecat la oraș, sau chiar din țară ca să câștige un ban sau ca să trăiască mai bine. Aceștia își construiesc însă căsuțe aproape de casa părintească. Bătrânii însă, au rămas la stadiul ăla despre care citim în cărțile de istorie. Oameni ce au renunțat la a mai vâna animale sălbatice și au hotărât să crească propriile turme de animale, deoarece acestea produc o proteină bogată în vitamină. A cui este vina că au rămas acolo? Așa? A lor? A autorităților? Dar e rău? Că pare că e bine…

Ce ciudat e sentimentul ăsta… Unii dintre noi trăiesc în lumea călătoriilor cu avionul, în lumea evenimentelor la care apar holograme, pe când alții, oricât de funny sună asta acum, își așteaptă în fiecare seară de vară vaca ca să vină de la cireadă, să o mulgă și apoi să bea un pahar de lapte proaspăt sau să iși facă propria brânzică sau iaurt de casă.
Simt că viitorul e deja aici doar că nu e distribuit uniform.
Și totuși Pământul e unul.
Și ce apusuri frumoase am văzut! Că bine zicea Darwin: ”actele naturii sunt superioare oricărei arte”.
Și totuși, între timp m-am îndepărtat puțin de la scrisorică, am mâncat binișor și mi s-a făcut somn. Mâine pornim spre Satu Mare. Oare ce găsim acolo?

IMG_2364